Goju-ryu din Okinawa este o moştenire culturală care a ajuns la noi din timpurile străvechi. Astăzi, acest stil a devenit cu adevărat o artă marţială internaţională, care este practicată în lumea-ntreagă. Se pare că istoria Goju-ryu modern a început atunci vând maestrul din Okinawa Kanre Higaonna a vizitat provincia chineză Fudziani ce se află la sudul Chinei. Acolo, timp de 15 ani el a luat lecţii de la marele maestru Ryu-Ryuko. Întors acasă, Higaonna a început să predea karate în oraşul Naha, şi ca urmare, acest stil a primit denumirea de Naha-te (Mâna oraşului Naha).

După întoarcerea din China, Sensei Higaonna petrecea mult timp studiind şi perfecţionând kata Sancin. El cheltuia pentru acest exerciţiu atîta energie şi forţă încât uneori uita de mâncare. Pe atunci, un tânăr a început să ia lecţii de la el. Mai târziu acest tânăr a devenit conservatorul tradiţiilor şi succesorul maestrului. Numele său este Ciodjun Miaghi.

În primele şase luni Sensei Higaonna Kanre îşi învăţa elevii în dodje doar unsoku ho (mişcările de bază ale picioarelor), repetându-le iarăşi şi iarăşi. După care urma efectuarea kata Sancin – un exerciţiu care includea controlul asupra respiraţiei, a energiei şi întărirea muşchilor. Pentru studierea kata Sancin era nevoie de 3-4 ani. Antrenamentele erau foarte grele, umerii elevilor sângerau, se înegura în faţa ochilor, iar picioarele se înmuiau. După antrenamente urina multor elevi conţinea sânge. Elevii n-aveau dreptul să înceapă practicarea altui kata până nu stăpâneau paşii corecţi, o respiraţie corectă şi un înalt nivel de tărie. Sensei Higaonna era cunoscut în China şi în Okinawa drept un maestru de vază a artelor marţiale, de aceea mulţi erau cei care veneau la el în dodje, încercând să însuşească măiestria sa. Dar antrenamentele erau atât de penibile că doar puţini rezistau până la urmă. Ciodjun Miaghi a fost unul din puţinii care a venit la antrenamentele sale şi a rămas alături de sensei Higaonna până-n ultimele clipe ale vieţii sale.

Sensei Ciodjun Miaghi s-a născut la 25 aprilie 1888 în oraşul Naha, într-o familie înstărită de aristocraţi. La vârsta de 11 ani el a început să se antreneze sub conducerea maestrului în karate Aragaki Ryuko. În dodje, Miaghi se antrena cu cişi, nighiri-game (dispozitive pentru dezvoltarea forţei de luptă) şi cu machivara )stâlp pentru lovituri). După o anumit perioadă, datorită unei munci asidue şi a exerciţiilor permanente, Miaghi a fost prezentat lui sensei Kanre Higaonna, care era un prieten apropiat al primului său învăţător. Totuşi, deşi recomandat, Higaonna l-a supravegheat atent pe noul elev, cerându-i să efevtueze lucrul cel mai greu şi neplăcut prin casă. Şi numai după ce s-a convins de marea dorinţă, răbdare şi prezenţa calităţilor morale ale lui Ciodjun Miaghi, sensei Higaonna a început să-l antreneze cu adevărat. Înc din copilărie, Ciodjun Miaghi era fanatic devotat artelor marţiale, dar antrenamentele lui Higaonna erau atât de istovitoare că chiar şi lui adeseori îi trecea prin cap să abandoneze antrenamentele.

Pentru sensei Miaghi antrenamentele nu se reduceau numai la antrenamentele in dodje. În fiecare zi el fugea până la şcoală şi înapoi, dezvăltând astlfel forţă şi rezistenţă în picioare. Apoi, el pleca în port, unde legându-şi o bârnă de gât, perfecţionând deplasarea de pe un suport pe altul, de asemenea prin aplecări, el dezvolta forţa muşchilor spatelui, a gâtului şi a picioarelor. După această procedură, sensei Miaghi începea să ridice pietre, unele din care cântăreau mai mult de 100 kg. Dacă piatra era prea grea, el în fiecare zi îşi încerca din nou puterile pînă piatra nu ceda în faţa răbdării şi forţei maestrului. Deşi avra o pregătire fizică foarte bună, el încă considera antrenamentele lui Higaonna dure şi dificile. În timpul efectuării kata Sancin, sansei Higaonna cerea o astfel de încordare a muşchilor care ducea la leşin. După antrenamentele serale, sensei Miaghi era atât de istovit că abia de reuşea să ajungă acasă. Sleit de puteri, el îşi ridica picioarele cu ajutorul mâinilor când urca scările spre camera sa. Dar uneori forţele nu-i permeteu nici acest lux şi el adormea în antreu până dimineaţa. Higaonna îşi antrena elevul cu seriozitate şi minuţiozitate, transmiţându-i toate cunoştinţele acumulate de multe generaţii de maeştri. Toată viaşa sensei Higaonna a petrecut-o în antrenamente dure, devenind astfel unul din puţinii maeştri de vază. Dar că supraîncordarea zilnică a avut şi ea consecinţele sale – în octombrie 1916, la 63 de ani sensei Kanre Higaonna moare.

După moartea maestrului, Miaghi şi-a continuat antrenamentele, dar de data asta învăţător i-a fost natura. Adeseri îşi petrecea antrenamentele pe malul mării, unde sensei Miaghi perfecţiona exerciţiul «ki-ai» (revărsarea energiei). Strigătele sale de luptă erau atât de puternice că acopereau loviturile valurilor. Tot acolo el îşi antrena şi ochii: el schimba privirea de pe obiectele apropiate la orizont şi invers, concomitent concentrându-se pe anumite centre energetice, astfel formând aşa-numita «privire otrăvitoare». Păstrând în minte poruncile maestrilor din trecut de a se antrena în condiţii istovitoare, sensei Miaghi efectua kata sub averse de ploaie şi în arşiţa amiezii, îşi perfecţiona tehnica intrând până-n gât în apă. Fără a pierde nici o clipă, sensei se antrena permanent. Astfel, de fiecare dată ce trecea pe lângă gardul de piatră, el îl lovea cu umărul, spatele sau pieptul. Dezvoltându-şi tehnica de cădere, Miaghi în timp ce se primbla în stardă, brusc se arunca pe pavajul de piatră , se rostogolea apoi se ridica pe picioare. Percepînd karate drept o sistemă de luptă complexă, el niciodată nu stătea cu spatele la uşă sau geam. De fiecare dată când se culca, el calcula cu precizie poziţia mâinilor, a picioarelor şi a corpului. În timp ce îşi făcea duşul de dimineaţă, se primbla prin cameră, apropiindu-se de uşă, sensei reflecta asupra variantelor posibile de atac, fiind mereu gata să respingă atacurile. Uneori, dimineaţa, Miaghi îşi ruga soţia să tragă perdeaua de la fereastră pentru a verifica dacă va reuşi să audă mai devreme sunetul ferestrei care se deschide sau să simtă lumina care venea di direcţia geamului înainte de sunet. Odată, el i-a cerut soţiei să tragă perdeaua de câteva ori, încât soţia a crezut că el îcepe s-o ia razna. Lui sensei Miaghi i s-au întâplat mai multe lucruri în timpul vieţii care vin să ne convingă în nivelul înalt al măiestriei sale. În acest articol ne vom opri asupra unui astfel de caz. Odată. Sensei a intrat în vizită la bunul său prieten hanogoda Hetaro, care-l avea la acel moment drep oaspete pe binecunoscutul maestru în karate Motobu Cioku. În timpul prânzului, tot vorbind despre una despre alta, la un moment dat interlocutorii au luat tema artelor marţiale. Motobu Ciocu, care auzise din vorbe despre calităţile combative ale lui sensei Miaghi, a adoptat un comportament arogant, lăudându-se în permanenţă cu rezultatele atinse în domeniul karate. Miaghi, cu un zâmbet politicos pe buze, asculta cu atenţie vorbele înfumuratului expert în arte marţiale, demostrând o atitudine de încredere totală în cele auzite. Însă aerul calm al maestrului a fost perceput drept manifestare de slăbiciune. Brusc, apropiindu-se de maestru, Motobu Ciocu l-a întrebat: «Ce e mai bine: să prinzi adversarul sau să fii prins de el?», şi, fără a mai aştepta răspunsul l-a înhăţat pe sensei Miagi de haină, concomitent pregătindu-se să-l lovească cu altă mână. În acelaş moment sense Miaghi l-a lovit pe Ciocu într-un punct dureros, aducându-l într-o stare de semi leşin iar cu altă mână l-a înhăţat de braţ. S-a auzit un trosnet şi «marele maestru» a căzut în genunchi. «Depinde cine şi pe cine-l înhaţă» - a răspuns liniştit Miaghi.

Sense Miaghi după mulţi ani de antrenamente a atins rezultate surprinzătoare în domeniul karate. Fiecare tehnică, cum ar fi doborârea, sabaki (sistema de evazare), blocare sau lovitură, se carecteriza printr-o viteză şi forţă uimitoare.

Schimbarea denumirei din Naha-te în Goju-ryu

În 1930 elevul principal al lui sensei Miaghi –Jiani Şinzato a demonstrat kata Sepai (18 mâini) la Campionatul Japonez a Artelor Marţiale, organizat în cinstea încoronării Prinţuli Hirohito. După demonstrare maestrul Kobudo i-a adresat o întrebare lui Şinzato. El l-aîntrebat cărei tendinţe karate el aparţine. Sensei Şinzato n-a putut să-i răspundă, deoarece, la acel moment nu exista o denumire aparate pentru fiecare stil. Întors în Okinawa, Şinzato i-a povestit lui sensei Miaghi celeîntâmplate. După ce a chibzuit ceva timp, sensei Miaghi a hotărât să-i dea o nouă denumire artei sale, şi anume – Goju-ryu. Această denumire nu a fost aleasă în mod arbitrar. Pe parcursul istoriei dezvoltării artelor marţiale din Shao-Lyn, noţiunea de rigiditate (GO) şi de fineţe (DJU) au reprezentat obiectul de interes al maeştrilor luptelor corp la corp. Marştrii din trecut nu conteneu să repete că luptătorul trebuie să păstreze un echilibru perfect între rigiditate şi fineţe. Cel care loveşte puternic, ziceau ei, nu poate să perceapă corect situaţia iar eludarea pasivă nu-l va vătăma pe atacant. Şi doar mijlocul de aur, unde se uneşte asprimea cu fineţea, reprezintă stăpânirea desăvârşită a artei de luptă. Sensei Morio Higaona, care este conservatorul tradiţiilor Goju-ryu din Okinawa, păstrează până în prezent un tratat chnez «Bubuşi». El conţine «Opt poveţe» ale stilului Cocorului Alb, care exprimă esenţa şcolii moderne de Goju-ryu (Şcoala unde se combină rigiditatea cu fineţea).

1. Raţiunea este în unitate cu cerul şi pământul.
2. Ritmul circular al corpului este asemănător cu ciclul soarelui şi al lunii.
3. Modalităţile de inspirare şi expirare sunt rigiditatea şi fineţea.
4. Acţionează în dependenţă de timp şi schimbări.
5. Tehnica survine atunci când lipseşte conştientizarea.
6. Picioarele trebuie să se mişte înainte şi înapoi, să se despartă şi să se întâlnească.
7. Privirea trebuiie să fixseze orice schimbare minoră.
8. Auzul trebuie să recepteze orice sunet.

Actualmente, în cadrul şcolii Goju-ryu există 13 kata. Iată nouă: sancin chinez, Saifa (Pericol lateral), Siuncin (Moartea prelungită), Sisouşin (a arunca în aer patru), Sanseru (“36 de mâini”), Sepai (“18 mâini”), Kururunfa (“Valul zburător”), Seinsan (“13 mâini”), Suparinpei (“108”). Aceste kata au fost aduse de Kanre Higaonna din China li s-au păstrat fără schimbări. E de menţionat că, din secolul al XVI (aproximativ când a fost creat stilul Cocorului Alb) şi până-n prezent n-a fost schimbată nici o mişcare nici cea mai neînsemnată. Celelalte kata au fost create de sensei Ciodjun Miaghi: Ghekisaidai-inci şi Ghekisaidai-ni (Atacul distrugător-1 şi Atacul distrugător-2); Sancin- Goju-ryu creat pe baza celui chinez; Tenşo (“Braţul în rotaţie”).

Timp îndelungat secretele stilului erau păstrate în secret de la cei neiniţiaţi. Şi idoar sensei Morio Higaonna aînceput să răspândească aceastp artă. Actualmente, I.O.G.K.F. (“Federaţia Internaţională de Goju-ryu Karate-do din Okinawa) are reprezentanţe în mai bine de şaizeci de ţări ale lumii.

Victor Panasiuc,
şef-instructor IOGKF din Republica Moldova